Recent, Ministerul Afacerilor Interne (MAI) a atribuit un contract de promovare pentru Cartea Electronică de Identitate (CEI) în valoare de aproape 2 milioane de euro. Banii, proveniți din PNRR, vor fi folosiți pentru o campanie amplă pe TV, radio și online, incluzând chiar și soluții de inteligență artificială. La prima vedere, suma pare un preț absurd de plătit doar pentru a convinge cetățenii să-și schimbe buletinul. Însă, dacă privim în contextul economic și politic actual al României, această cheltuială ridică o întrebare esențială: este vorba de o aberație birocratică sau de o obligație disperată de a bifa un jalon european vital?
Din punct de vedere pur legal și administrativ, nu este obligatoriu ca statul să cheltuie 2 milioane de euro pe promovare. Oamenii și-ar putea schimba actele bazându-se pe necesitate (expirarea celui vechi) sau pe avantaje concrete.
Adevărul este că, în mod normal:
• Un produs eficient și util (cum ar trebui să fie CEI) se promovează singur.
• Serviciul Public Comunal (Direcția de Evidență a Populației) ar trebui să fie suficient pentru a informa cetățenii.
De ce Este o Obligație „Birocratică” (Jalonul PNRR)
Aici intervine logica PNRR și se transformă o cheltuială opțională într-o necesitate vitală pentru Guvern:
• Jalonul UE: Banii pentru digitalizarea CEI (care sunt mult mai mulți decât cei 2 milioane €) vin de la Uniunea Europeană prin PNRR. Aceste fonduri sunt condiționate de atingerea unor ținte clare, inclusiv un anumit număr de cetățeni care adoptă noul document electronic.
• Risc de Sancțiune: Dacă la data stabilită pentru raportare, MAI nu prezintă o rată de adopție suficientă, riscăm pierderea de fonduri sau chiar suspendarea altor tranșe PNRR.
• Decizia Logică a Statului: În fața riscului de a pierde sute de milioane de euro, cei 2 milioane € alocați pe promovare devin o „taxă de protecție” sau o investiție minimă pentru a garanta că jalonul este atins.
Curentul Anti-CEI și Misticismul
Aici intervine factorul politic și social care amplifică necesitatea (și, implicit, costul) campaniei:
• Rezistența la Cip: Oponența față de CEI nu este doar birocratică, ci este alimentată de teama de tehnologie și misticism („cipul este semnul fiarei,” „urmărirea cetățenilor”).
• Rolul AUR: Partidul AUR și alte grupări eurosceptice au promovat activ această narațiune anti-cip, transformând o simplă schimbare administrativă într-o problemă ideologică/religioasă. Această opoziție organizată scade artificial rata de adoptare a CEI.
• Reacția MAI: MAI nu are altă soluție decât să contracareze această dezinformare amplă și emoțională printr-un mesaj oficial la fel de amplu și de convingător. Acesta este motivul real pentru care se apelează la o campanie de 2 milioane de euro (care include și AI pentru a direcționa mesajele către publicul cel mai rezistent).
În esență: Cheltuiala de 2 milioane de euro este un preț plătit pentru a compensa lipsa de încredere a cetățenilor și pentru a contracara o dezinformare politică activă, ambele punând în pericol țintele obligatorii ale PNRR.
Suma este șocantă, deoarece, tehnic vorbind, cheltuirea a 2 milioane de euro pe publicitate nu este o obligație legală. Un document public nou ar trebui să se impună prin utilitatea sa. Totuși, în spatele acestei cheltuieli se află o dublă presiune: pe de o parte, cea a PNRR, care impune atingerea unei rate clare de adoptare pentru a debloca finanțarea europeană; pe de altă parte, este presiunea curentului anti-cip. Promovat intens, inclusiv de partide precum AUR, acest curent bazat pe misticism și dezinformare politică a transformat schimbarea buletinului într-un act de opoziție ideologică. În acest context, MAI nu are altă soluție decât să investească o sumă exorbitantă pentru a contracara, cu mesaj oficial, valul de frică și neîncredere care amenință să saboteze întregul proiect de digitalizare.
Aici ajungem la ceea ce consider că este adevărata aberație: ineficiența guvernamentală. Guvernul a greșit fundamental prin menținerea în paralel a celor două tipuri de Carte de Identitate (cea simplă și cea electronică), transformând o măsură de progres într-o opțiune politică și ideologică. Soluția era, de fapt, de o simplitate dezarmantă: introducerea noilor tipuri de ID în mod organic și obligatoriu, pentru toată lumea. Cadrul legislativ ar fi trebuit să fie simplu și ferm: când îți expiră buletinul, îl schimbi cu cel nou, electronic, fără bătăi de cap, fără polemici și fără să-ți dea nimeni de ales. Statul nu avea nevoie să cheltuie 2 milioane de euro pe promovare; acești bani (și energia consumată) ar fi trebuit direcționați exclusiv către infrastructura informatică, software-ul necesar, centralizarea datelor și digitalizarea reală a serviciilor. Această campanie scumpă nu este o dovadă de viziune, ci o recunoaștere a neputinței de a impune o reformă benefică.