Doctrina Flexibilă: Capitalul ca Mântuitor
Suntem martorii unei balete politice de o finețe pe care doar anii de experiență în opoziție o pot rafina. AUR, partidul care a făcut din apărarea suveranității economice și anatematizarea „vânzării pe nimic” a României un pilon central al discursului lor, se prezintă la Cotroceni cu o propunere care, în esență, miroase a privatizare modernă. Propunerea: listarea la bursă a companiilor de stat. Pe bune? Zilele în care guvernul Bolojan (sau oricine altcineva) era acuzat că vrea să „vândă țara” par deja istorie, înlocuite de o viziune în care statul nu mai vinde, ci doar invitația la ospățul acționarilor se schimbă.
Ironia nu este doar notabilă, este definitorie pentru discursul lor. Când le convine, orice tentativă de parteneriat public-privat sau de introducere a pieței libere în gestionarea defectuoasă a portofoliului de stat este etichetată ca trădare națională. Când ajung la masa negocierilor – sau, mă rog, la masa consultărilor de la Cotroceni, pe 18 mai 2026, după cum ne reamintește sursa – deținerea minoritară sau majoritară de către investitori privați (fie ei români sau, Doamne ferește, străini care cumpără prin bursă) devine, brusc, o strategie vizionară de optimizare fiscală și de creștere a transparenței. O contorsiune retorică demnă de un baletman de elită.
De la Naționalismul de Tranșee la Jargonul Bulevardului BVB
Lista de companii de stat este sanctuarul național al oricărui partid suveranist. Acestea sunt activele pe care, teoretic, statul le gestionează pentru binele colectiv. Când AUR le propune listarea, ei nu fac altceva decât să deschidă ușa speculei bursiere. Nu spun că este greșit în sine să listezi companii – unele ar avea nevoie de capital proaspăt și de management modernizat – dar discursul lor public a fost construit exact pe antiteza acestui demers. Au promis că vor apăra fiecare metru pătrat de infrastructură strategică de ghiarele pieței.
Acum, se pare, ghiarele se transformă în mătuși binevoitoare, gata să injecteze lichiditate. Trebuie să ne întrebăm: cine beneficiază prima dată de pe urma unei astfel de listări? Nu cetățeanul de rând care încă așteaptă ca electricitatea să nu mai sară în timpul verii. Beneficiază cei care au acces rapid la informații și la piața primară. Este o schimbare de paradigmă de la protecționism ideologic la pragmatismul de piață, dar servită sub aceeași eșarfă tricoloră. Mă aștept ca pe viitor, sloganul să fie „Vindem țara, dar pe bursă, ca să fie mai frumos!”.
Cine Cumpără de Fapt? Dedesubturile „Finanțării”
Când George Simion, președintele AUR, a prezentat acest program, momentul a fost perfect pentru a seta o capcană ideologică. Acuzația la adresa „guvernului Bolojan” de „vânzare” subînțelegea o subminare rapidă și neetică a activelor. Listarea la bursă, pe de altă parte, oferă un strat de legitimitate „democratică” a vânzării, mascată de mecanismele transparente, dar deseori ermetice, ale pieței de capital. Transparența de pe bursă e bună pentru auditorul financiar, dar e o iluzie pentru opinia publică în fața unei fluctuații de preț.
Vom vedea un val de IPO-uri (Oferte Publice Inițiale) unde aceleași active, pentru care se cerea suveranitate absolută sub semnul național, vor fi fragmentate. Ce se ascunde aici este o recunoaștere tacită a faptului că statul român, în mod tradițional, nu poate gestiona eficient aceste companii, dar cu o diferență crucială: o fac ei, sub o altă haină. Este o strategie inteligentă de a muta vina. Dacă listarea eșuează sau aduce doar profituri celor deja bogați, vina nu mai este a trădătorilor care vând, ci a volatilității pieței.
Coerența Retorică versus Nevoia de Guvernare
Un partid de opoziție poate fi consistent în refuz. Un partid care vrea să guverneze trebuie să fie coerent în propuneri constructive. Aici vedem ciocnirea celor două roluri. AUR pare să fi ajuns la concluzia, probabil în urma consultărilor cu experți mai puțin naționaliști decât cei din primele rânduri, că simpla interdicție nu rezolvă bula de ineficiență de la vârf. Lista de companii de stat care suferă de supra-angajare, datorii sau management defectuos nu se vindecă prin patrioți care cântă imnul național în ședințele de CA.
Astfel, lista propusă devine un experiment sociologic de anvergură. Vom cataloga această schimbare de poziție ca pe o maturizare necesară sau ca pe o trădare a bazei electorale care a crezut în promisiunea că „nimic nu se vinde”? Cred că răspunsul cinic este că, odată ce ai gustat din aerul greu al administrării reale, naționalismul devine o opțiune scumpă și impracticabilă. Mai degrabă, este o adaptare pragmatică supraviețuitoare: dacă nu poți administra, externalizează riscul și profitul pe piață, dar salvează fața spunând că ai creat „oportunități de investiții” pentru români.
Articol generat cu ajutorul AI. Verifică datele înainte de a le lua de bune.