Dezinformarea nu mai e un fenomen marginal. E un instrument de război hibrid, folosit sistematic pentru a polariza, a slăbi și a controla. Și România e țintă clară.
Propaganda rusă funcționează după un principiu vechi și eficient: divide et impera. Divizează și stăpânește. Nu e nevoie să convingi pe toată lumea. E suficient să spargi societatea în tabere care se urăsc reciproc, care nu mai vorbesc aceeași limbă și care nu mai au încredere în nicio instituție. Când oamenii se luptă între ei, statul devine fragil. Și un stat fragil e ușor de influențat.
Vedem mecanismul zi de zi. Narative care se repetă obsesiv: „statul paralel”, „globaliștii”, „lovitură de stat”, „președintele ales”, „NATO ne bagă în război”. Unele vin direct din ecosistemul rusesc. Altele sunt preluate, adaptate și amplificate local de actori politici și media care au descoperit că furia vinde. AUR, SOS, POT și diversele grupări care gravitează în jurul lor nu inventează neapărat totul. Dar preiau, amplifică și legitimează. Transformă teoria conspirației în discurs politic. Iar legionarismul, prezentat uneori ca „patriotism autentic”, reapare în forme din ce în ce mai puțin voalate.
Nu e vorba doar de actori statali. Sunt și non-statali: influenceri, canale de Telegram, conturi coordonate, rețele care trăiesc din engagement-ul generat de ură și frică. Unii o fac din convingere. Alții din calcul. Rezultatul e același: o societate tot mai polarizată, tot mai greu de guvernat și tot mai vulnerabilă.
Ce ne lipsește?
În primul rând, claritate. Încă tratăm dezinformarea ca pe o problemă de „libertate de exprimare”. Orice minciună, orice manipulare, orice apel voalat la ură poate fi apărat cu argumentul ăsta. Libertatea de exprimare nu e dreptul de a arunca cu benzină în mulțime. Nu e dreptul de a fabrica realități alternative care produc panică, ură și, uneori, violență.
În al doilea rând, instituții care reacționează. Nu comisii care se mișcă în luni de zile. Nu comunicate târziu și diluate. Avem nevoie de structuri profesioniste, independente, cu putere reală de a analiza rapid, de a identifica sursele, de a documenta coordonarea și de a propune sancțiuni. Fără echivoc.
În al treilea rând, legislație care doare. Amenzi serioase, proporționale cu impactul. În cazuri grave – când o campanie de dezinformare produce panică, violență sau subminează instituții esențiale – pedepse cu închisoarea, chiar și scurte. 30 de zile, 60 de zile. Destul cât să trimită un semnal. Nu e cenzură. E responsabilitate.
Cum reparăm?
Nu cu sloganuri. Cu trei direcții clare:
1. Educație media reală – nu ore de formalitate, ci instrumente practice de a recunoaște manipulare, deepfake, narative coordonate.
2. Legi precise – care definesc dezinformarea cu impact, nu „opiniile incomode”. Care diferențiază gluma de campania organizată.
3. Instituții cu dinți – care pot acționa rapid, transparent și fără teamă politică.
Altfel, vom continua să discutăm despre „libertate de exprimare” în timp ce societatea se sparge în bucăți. Și cei care au interesul să ne vadă slabi vor continua să joace exact jocul pe care li-l permitem.
Dezinformarea nu e discurs. E armă. Și până nu o tratăm ca atare, vom rămâne țintă.