Despre sindromul impostorului și impostură

În toată copilaria am simțit că nimeni nu mă ascultă cu adevarat, chiar dacă sugestiile mele erau corecte, nu eram altceva decât zgomot de fundal. În școală m-am lovit de discriminare, pentru fie eram mai sărac, fie nu proveneam din familia potrivită.

În liceu situatia era identică. Eram ăla bun la info pe care îl băgăm în seama doar dacă avem vreo lucrare de grad (da, aici mă refer la profesorii care nu știau să țină în mână un mouse).

Prin vremea liceului, am fost incurajat de către un prieten să intru pe Twitter iar apoi mi-a făcut o introducere in lumea blogging-ului. Reacția mea a fost ca a unui copil ce descoperă borcanul cu nutella. Eram overjoyed.

Deci spui că pot să scriu chestii pe net iar lumea citește?

Deci opiniile și gândurile mele sunt ascultate? WOW!

Din momentul ăla am făcut cunoștință cu o nouă lume, una super mișto, plină de informații noi și mai ales relevante. Pentru că spre deosebire de liceu, unde învățam anumite lucru total irelevante sau invechite, aici puteam să-mi aleg singur ce să învăt.

Și uite așa am dat de oameni super faini care au contribuit cu câte o cărămidă digitală în constrirea internetului de atunci. Deși nu existau legi care să reglementeze anumite chestii în online, consider că internetul de atunci era mult mai curat și mai decent.

Pe vremea aia îi citeam pe Zoso, Arhi, Kapra și bobby, urmând ca mai târziu să il cunosc pe ddumi care m-a invitat să scrijelesc la el pe blog cateva cuvinte.

Mark era omul cu „găzduire”, în sensul că avea un shared nelimitat la GoDaddy unde ne primea și pe noi, cei care doream să ne apucăm de blogging. De la el am învățat cum să folosesc un FTP și cum să-mi modific prin WordPress ce am nevoie, deși putea să zică oricând Nu mă bag, man.

Îmi aduc aminte de un moment stupid când i-am zis lui Vali (zoso) o mizerie pe Twitter. Nu-mi aduc aminte ce am zis exact, însă mi-a dat block și mi-a spus sa nu mai fiu prost sau ceva de genul asta.

Nici nu contează. Important e că avea dreptate. Eram un copil prost. Chiar dacă pe moment m-am simțit frustrat am ințeles că nu-i ok să trollez aiurea și că singura cale pentru a atinge succesul, indiferent de forma lui, este profesionalismul.

Ceva ani mai târziu am început să cochetez cu web design-ul. M-am apucat de HTML și CSS, am făcut un fel de portofoliu unde aveam expuse câteva mizerii și m-am trezit cu un email din partea unui senior in domeniu. Nu o să ii dau numele insă mi-a spus urmatoarea chestie:

Baiete, ai cod praf și engleză și mai și, lasă-te te implor.

Am fost șocat în momentul ăla. N-am stiut cum să reactionez.

Deși nu mă cunoștea, știam cine este și îi admiram munca. Faptul că mi-a inspectat codul și a oferit un feedback, indiferent cât de brutal și direct a fost, m-a bucurat. În fond avea dreptate, eram un script kiddie, nicidecum programator.

Eram naiv, entuziast și grabit.

De fiecare dată când m-am lovit de o situație similară am încercat să analizez informațiile primite, chiar dacă am fost demoralizat de insulte. Niciodată n-am asumat că eu sunt buricul pământului, că fac și dreg.

Știu foarte bine că sunt alții mult mai pregătiți decât mine.

Aici apare sindromul impostorului. O problemă de care mă lovesc zi de zi, cam de fiecare dată când mă apuc de facut ceva.

Psihologic vorbind cred că am depistat niște triggere, sau mai bine spus niște momente cruciale din viață care au contribuit la declanșarea acestui sindrom.

De mic am fost învățat să fiu umil, să pun capul jos chiar dacă am dreptate și să nu mă lupt cu alții. Problema asta cred că se trage din comunism, din faptul că oamenii nu aveau curaj să ridice vocea de frica superiorilor sus puși în partid.

Fenomenul ăsta a perpertuat mai departe generații de oameni care au fost educați să tacă, să nu zică nimic, chiar dacă este în defavoarea lor. La rândul meu am tacut.

Am tăcut în școala generală când luam note mai mici, deși colegii care plăteau meditații erau avantajați, am tăcut în liceu când discriminarea și nepotismele au continuat, am tăcut când am picat bacul pentru că n-am avut bani de spagă și tot așa.

Sindromul impostorului apare la anumiți oameni care, deși poate că sunt foarte buni în ceea ce fac, se simt incompetenți și nu au încredere în sine. La polul opus avem impostorii, oameni care sunt nu sunt foarte buni la ceea ce fac dar se cred zei.

În 2017 ANCOM zicea că avem o penetrare a internetului de 89% și o conectare de vreo 60%. Ce înseamna asta? Dincolo de faptul că 60% dintre romani dispun de conexiuni la internet, înseamnă că avem o gramadă de proști gata să pună botul la orice fake news și o armată de impostori gata să-i șantajeze.

În perioada 2015 – 2017 a început un boom de speakeri motivaționali și experti. Au răsărit din senin ca ciupercile după ploaie. Autoproclamați ca fiind antreprenori dar fără istoric, fără firme, fără realizări documentate.

Oamenii ăștia nu suferă de sindromul impostorului, dimpotrivă, au de câștigat din lipsa noastră de reacție. Vrei un magazin online? Se găsește un baiat bun la toate să instaleze un WordPress la 10 euro.

Marketing? Cum să nu. Avem câteva mii de experți în grupurile de Facebook.

Hosting? Îți dă baiatu ieftin la 1 euro pă lună. Repede că mai am două addon-uri doar.

Uitându-mă pe grupurile de Facebook dar și pe la colegii pe care i-am avut pe la diferite locuri de muncă, am realizat că știu să fac lucruri mult mai bine decât alții. Am mai realizat că pe majoritatea îi doare în cur de profesionalism.

Ce mai contează securitatea datelor, GDRP-ul sau faptul că business-ul nu respectă legislația. Apă de ploaie pentru ei.

Când mi se cere ajutorul cu ceva, indiferent de domeniu, încep să mi se învârtă rotițele și să evaluez dacă sunt capabil să livrez ce mi se cere la un nivel cât mai înalt. Dacă simt că problma dată mă depașește, îi comunic din start clientului și eventual vin cu recomandări de oameni mult mai capabili.

Dacă munca pe care o faci este mediocră, indiferent că ești antreprenor sau angajat, îți bați joc în primul rând de tine și de timpul tău, apoi de client sau de firma pentru care lucrezi.

Nu contează că dai cu sapa, că strangi gunoi de pe stradă sau că esti angajat în ceva mega corporație. Progresează în domeniul ăla. Invață mereu. Devino cât poți de bun în ceea ce faci și nu fi impostor. E singurul mod prin care îți vei aprecia munca. Prin profesionalism.

Ah, și incă o chestie, nu te aștepta ca altcinva să-ți aprecieze munca. Trebuie să o faci singur. Nu interesează pe nimeni cât de bun ești, e vorba de respectul de sine.

Sursa foto: Microphone Stock photos by Vecteezy